Adrenaline

Singur, în apartamentul lui de la etajul 8, holbându-se la clãdirea MacDougal, Peca încearcã sã nu mai fie trist. Noaptea e oarecum ciudatã, în semi-transparenta ei. Cerul rãmâne aprins tot timpul. Vârful ascutit al turnului picteazã luna. Peca fumeazã. A fumat o tonã de tigãri. Dar nu e multumit. Cautã nelinistit prin sertare, pe sub cãrti, în veceu, în dulapul din bucãtãrie, în cuptorul cu microunde. Gãseste cutia de scotch, pasta de dinti, vopseaua albastrã, acul de cusut, douã trei sticle goale. Îsi injecteazã adrenalinã. Ochii încep sa zboare, mâinile urmeazã trasee ciudate, tavanul devine un hipodrom pentru pãienjeni. Peca începe sã alerge. Nu a mai alergat de ceva timp. Dar acum e ceva nou. Aleargã în mile, nu în kilometri. Peretii au luat foc. Ceasca cu cafea se învârteste creând muzicã. Peca e fericit. E în sfârsit fericit. Nici mãcar nu se întreabã cât o sã dureze. Dureazã ani, poate secole, uneori câteva secunde. Dar asta nu mai e interesant. S-a ascuns într-un pantof si asteaptã sã se facã ziuã. O altã zi. Crispat, cu unghiile încovoiate, traseazã linii ascutite pe marginile propriei piei. Râuri de sânge curg peste marginea ferestrei, se scurg pe fatada clãdirii, si din stradã se poate distinge încã de pe acum un contur. Un zâmbet ambiguu înversuneazã marginea de sud a insulei. New York-ul e pustiu.